sâmbătă, 27 martie 2010

I would call it "ROMANIAN DREAM!"

American Celbrates Life ... in Romania

by Kevin
(for henrymakow.com)

I was born in Los Angeles and lived the typical southern California suburban life of isolation. Being a child from divorced parents, I learned early on what America meant. Something always bothered me about the society in which I lived and where as when I was younger I couldn't quite define it, as I grew older it became more and more clear that modern American Society had an overlaying artificialness to it. I got the impression that I was living in some kind of experiment and that everything was temporary in nature and not intended to be lasting like the civilizations of the past.

I remember how I loved to watch Little House on the Prairie and feeling such an attraction to that family. I wondered why it was so different from what were claimed to be families all around me. Almost all kids at school came from divorced families and many were also victims of abuse. It seemed that most women with which I came into contact with growing up in America were hostile and belligerent and Southern California was probably the capital of alternative lifestyles and divorce and the traditional family life was viewed as the enemy. My only contact with traditional family values as a child growing up in America was again, Little House on the Prairie.

Observing these traits in society, I naturally began to associate America with them. America to me meant, divorce, abuse, fighting, neglect and above all, isolation. In fact, as I got older, I came to notice that the situation was more like a lack of society rather than a bad society. What do I mean? Well, first of all, there was no contact between people. There was no walking in the streets and no open markets and stores. People simply entered their cars from the garage attached to their house, opened the garage door and drove to the store or work and never came into contact with another human being. Where was society? What is the definition of society? I detected something very wrong with America and the endless uniformity and dullness of Southern Californian suburbs seemed to be the chief example of this fact. No matter how many times we visited the same grocery store, the employees there never would recognize us. Years would go by without a single word being exchange with a neighbor. My female teachers hated my mother. Even my cub scout troop was dissolved because one of the mothers sued after a fall in the snow on our first field trip. Every little girl who lived on my street was sexually abused and their stories horrified me. Between experiencing these things I also got to enjoy the constant fighting between my parents over child support checks and who's turn it was keep me on the week end. O how I longed for Little House on the Prairie where everybody worked together, went to church together and helped and supported each other through hardships, harvests and barn raising. This was the America I thought must have been just an invented myth.

Due to my mother's line of work, I was exposed to many emigrants from a wide variety of places such as Iran, Turkey, Armenia, Poland, Romania, Croatia, Argentina, Vietnam and India. There was something special about these people and I noticed it even as a child. What was it about them that attracted me? Why did they seem to be so content and hardworking? They seemed to benefit from a force or energy that I could see was totally lacking in the society in which I lived. What was it? The answer was FAMILY in the traditional sense. Though they were living in America like me, they had transferred their sense of family and society from their country and were still enjoying the benefits while being surrounded by the social misery. Somehow they lived unscathed in pockets of healthy family lives they themselves emitted. For me, happiness was being around these people and I would enjoy pretending that I was a part of their family as well. I would learn everything I could about their countries, cultures and foods and they would be so pleased to see my interest. The highlight of my childhood was when my mother would be invited to one of their homes for one of their holidays and I'd get to bask in the light of family life such as being seated at the dinner table together and listening to people actually talking to each other relating stories and experiences of the old country. I could see that the hardships and poverty they went through actually strengthened them and was the source of their great work ethic and family values.

I remember one girl from Romania who worked with my mother. She had swam across the Danube to escape from communism and tyranny and somehow made it to America. She came with just the shirt on her back and immediately started working with house cleaning and taking night classes in English. Her strong faith in God and her exceptional morals and ethics allowed her to flourish and reap the benefit of the opportunities in America. The same opportunities that Americans seemed to be unable to benefit from. Could a lack of traditional family values and morals be a factor? Why was it that emigrants always seemed to find success while native born Americans drowned in debt and misery?

She worked hard and worked her way up to becoming a manager. Eventually she got a degree and opened her own business. Only after years of work and after the fall of communism did she go back to Romania and get married to a Romanian man then returned.

Seeing her wonderful value as a beautiful, feminine and traditional women, I fell in love with Romania and wanted to get to know as much as possible about this country. Something about modern American women repulsed me and I absolutely refused to have a girlfriend or anything to do with them while in high school. Based on my experience as child growing up in America, I could not separate divorce with the American women. The two things seemed to go hand in hand. I remember making the concrete decision as a teenager that I would never marry a girl from a divorced family and that I had to marry a foreign girl no matter what. I started corresponding with girls as pen pals from Romania, Bulgaria, Lithuania and Russia. There were no proms, dances or parties for me. I was attracted to everything that was traditional, religious and moral. Though it was sometimes lonely, I knew I was holding out for something of value and meaning. One girl in Romania particularly caught my attention by her femininity, shyness and goodness and we wrote to each other for two years. After two years of junior college, I decided to go to Romania to meet her in person and she was everything I imagined. We were married after spending six months as a guest of her family. I was 20 and she was 18 and we were both virgins. Sixteen years later, we're still married and have a beautiful family.

We did eventually come back to America where she, independently of my own opinion, noticed the same flaws in American society as I. She didn't like it and couldn't quite adjust to it. Living several years in California refusing to go into debt and fall into the "American Trap", we lived very simply but never flourished. As I grew in knowledge and understanding, I could see the writing on the wall that the American system was not sustainable. I could see that economic collapse was inevitable and soon all the debt, credit cards, stock market casinos, leases, and housing speculation would all come crashing down. The wars pretty much sealed the fate of America and I knew that we could not continue to be a part of it and incur the consequences of a system we never supported. I did not want my children growing up in such a system nor did I want them to reap what American foreign policy would shortly bring to the homeland. I could just sense that something dark was coming and on August 11, 2001 we moved to Romania.

We bought a beautiful apartment in downtown Bucharest for $19,000, bought a used car for $300 and a fertile piece of land with a peasant house fifty kilometers outside of Bucharest for $15,000 and now live completely debt free. How many Americans live debt free? The taxes on our house is about $30!! In the city we live in a normal urban setting where there is contact with other people in the streets, the markets and the people in stores know us personally and greet us. We're on friendly terms with our neighbors and visit each other. We have very efficient public transportation in the form of subways, trams and buses. We have our children's school right next door and have one of the biggest public parks and youth centers within walking distance. The Christian religion is taught in the public schools and our children are taken to church for communion. A priest comes to teach them about morals and ethics. There is even a civics class where the children learn the value of honesty, altruism, helping the needy, forgiveness and overall good social ethics. I can detect no dark or perverse agendas being forced on our children and being an American, I logically would be a good judge of this.

On the land we have in the country; together with my wife's family, we grow all our own food. We have fruit trees, grape vines and a yearly garden that provides all the family's needs through the winter. Making preserves in jars basically makes us independent. Having chickens provides us with a steady supply of natural eggs as well. The country house has its own deep well and so its independent of municipal water and the heating is wood burning. It's a great satisfaction for a product of an American suburb like myself to have gone back to a natural lifestyle with an intimate relationship with nature and the traditional way of life. Most of the villagers still go around with horse drawn wagons so in a way, I did eventually find my very own "Little House in the Prairie".

In closing, I'd like to encourage any Americans who are not satisfied with the society they live in to take the necessary courage and try moving to a place where they can find a simpler, more natural way of living, free of debt and free from the consequences of a diabolical foreign policy and a collapsing economy. It doesn't cost as much as you might think and it all starts with a dream. Hold your ideal in your mind at all times and eventually you will manifest this ideal in your own life. Never accept anything that does not reflect your ideal and it will never touch you. There is no utopia and every place has its own unique problems but never underestimate the power of your own ideas and dreams. The Kingdom is within you and you can live it in the place of your choosing. Spiritually speaking, we're all citizens of that Kingdom and we're all linked together in this shared principle of family, morals, Love, Truth and goodness. Simplicity is the key and the simpler you live your life, the more you will enjoy it. If you don't fear evil, you render it powerless against you and it disappears as darkness disappears when you turn on the light switch. Cultivate your spirituality and your ideal and you will find your very own promised land; your very own "Little House on the Prairie" no matter what you've been through. Now go find it!!


miercuri, 24 martie 2010

Ne e mereu frica de ceva….Andrei Plesu

"Ne e mereu frica de ceva si ne traim frica voluptos, lacom, practicând, ca pe un sport agreabil, numaratoarea inversa.

Suferim, se pare, de un masochism galopant, cu înfăţişări diverse: ne place să ne cultivăm spaimele, să colecţionăm veşti proaste, să anticipăm catastrofe (sau să le urmărim febril pe cele care au loc aiurea), să degustăm nefericirea altora, să ne simţim înconjuraţi de primejdii iminente.

În această vicioasă înclinaţie, beneficiem de sprijinul nepreţuit al presei, care capitalizează eficient pe seama angoaselor noastre.

Ernst Jünger observase deja, acum câteva decenii, că simpla nevoie de a urmări ştirile de mai multe ori pe zi e un simptom de nelinişte.

Antenele, mereu mai numeroase, de pe casele noastre dau peisajului urban aspectul unui chip cu părul măciucă, scuturat de aprehensiuni sumbre.

Evident, nu lumea de azi a inventat frica. Există o istorie a fricii de care s-au ocupat, laborios, o sumedenie de savanţi.

De la fobiile Antichităţii la teroarea anului 1000, de la superstiţiile curente la marile texte apocaliptice, dispunem de un enorm inventar al temerilor omeneşti. Unii pretind că după secolul al XVII-lea lumea s-a mai potolit. Ştiinţa a înlăturat, zice-se, panica rudimentară dinaintea stihiilor şi a penumbrelor magice, populaţia globului s-a mai deşteptat.

Nu cred.

Vechile spaime au fost înlocuite de unele noi, ba a apărut chiar o specie nouă de frică, numită de sociologi şi psihologi "frica-divertisment ".

Căutăm frisonul groazei ca pe o plăcere, aşa cum ne pregătim să petrecem o seară agreabilă urmărind la televizor un "horror".

Nu e zi să nu fim intoxicaţi de "informaţii" spectrale privind fie realitatea imediată, fie realitatea continentală sau planetară, fie cea cosmică.

De mare succes se bucură, de pildă, "încălzirea globală".

Dârdâim sub nămeţi, alunecăm pe gheaţă, nu ne mai putem deszăpezi trotuarele şi automobilele, dar citim terorizaţi despre inflamaţia generală în care vom sucomba curând.

Vom muri de cald, ne vom trezi într-o bună zi cu polul nord în cana de cafea şi cu Fram ursul polar în curte.

Mai sunt, apoi, sezonierele gripe animaliere. Armate de viruşi aviari şi porcini ne pândesc după colţ, guturaiul capătă grimase de pandemie. Să nu uităm însă meteoriţii, SIDA, dezastrele ecologice, demografice, financiare, uraniul iranian, Bin Laden, mogulii, anul 2012 şi şcoala de la Păltiniş, cu ucigaşul ei monopol cultural şi politic.

Coborând în pitorescul parohial, vom vorbi despre ameninţătorul guvern Boc (dacă suntem pesedizanţi), despre riscul mortal al unei eventuale guvernări PSD (dacă suntem pedelizanţi) şi, oricum, despre nenorocul fatal al realegerii lui Băsescu (dacă nu mai ştim asupra cui să ne delegăm amocul). Pe scurt, situaţia e albastră.

(Sau violetă?). Ţara e năruită. Mâine-poimâine ne vom da la cap unii altora sau vom emigra pe altă planetă.

"Vrei să spui că totul e în regulă? Că exagerăm când spunem că lucrurile merg prost?" - vor protesta unii şi alţii pe agitatul meu forum (exterior). Nu. Ştiu că ţara se bâlbâie şi că vremurile sunt grele.

Dar nici psihologia drobului de sare nu ajută. Şi nici obiceiul de a pune frică peste frică, de a înrăutăţi răul şi de a urâţi urâţenia, oricât rating ar aduce acest obicei.

O singură frică pare să fi dispărut cu totul din lumea noastră: frica de Dumnezeu, în care trăiau, nu de mult, înaintaşii noştri.

Iar când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici şi mari, invadează scena în devălmăşie. "

Andrei Plesu

16 feb 2010

Într-adevăr rugăciunile vindecă bolile, spun oamenii de ştiinţă

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating Sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul „material” al acestui fenomen divin.[1]

„O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg. „Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei.”[2]

Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut - a masurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit - „stingerea” completă a cortexului cerebral. Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al
biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană.

Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar
cu totul. Asrfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică.

Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui.

Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se
ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacxitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăşi vindecătoare.

De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor!

Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus a. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ: omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficientă decât aparatele moderne de dezinfecţie cu
radiaţie magnetică.

Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire. A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei,
atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare. Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă.

Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi ca aparate speciale.

Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca.
Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi.

„Apa „distinge” nivelul de credinţă al oamenilor.”, spune A. Malenkovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.

Trad din rusă îm engleză de Julia Bulighina
Trad. din engleză în română Cristina M.
©1999-2009 „Pravda Ru”

[1] De fapt, după cum se va vedea, au fost capabili să măsoare unele efecte, dovedind cu mijloacele ştiinţifice actuale ceea ce Sfinţii Părinţi ştiu, prin experinţă, de 2000 de ani, dar „mecanismul”, fiind divin, nu poate fi explicat în termeni omeneşti. (N.T.)
[2] Această putere vindecătoare pe plan fizic, moral şi spiritual a rugăciunii Tatăl Nostru şi a rugăciunii, în general, spusă cu credinţă, am vazut-o cu ochii mei în programul 12 Paşi pentru Alcoolici Anonimi şi Al-Anon (pentru familii afectate de alcoolism). Oameni care erau la un pas de moarte sau pacienţi în spitale de boli mentale au suferit transformări miraculoase. Nu numai că le-a dispărut obsesia alcoolului, dar au ajuns să aibă o sănătate perfectă. Pentru a-şi menţine această stare, continuă să se roage, să practice cei 12 Paşi şi să se abţină de la orice substanţă cu prorpietăţi psihotrope, inclusiv uneori anestezia la dentist. Părintele Ortodox Melethios Weber, în
cartea sa „Doisprezece Paşi de Transformare” (Twelve Steps of Transformation) explică bazele ortodoxe ale programului, care are efecte pozitive şi asupra neortodocşilor, cu condiţia să aibă credinţă în Dumnezeu. (N.T.)

Sursă: Pravda Ru URL

luni, 22 martie 2010

Simfonia neterminata

Presedintele unei companii avea un bilet la "Simfonia Neterminata" a lui Schubert.
Deoarece nu a putut sa mearga, acesta a oferit biletul managerului sau de la departamentul QA(Quality Assurance).

A doua zi dimineata, presedintele i-a cerut managerului sau sa ii spuna ce parere a avut despre concert, insa in locul unor explicatii plauzibile, i s-a oferit un mic raport:

1. Pentru o perioada considerabila, cantaretii la oboi nu au avut nimic de facut.
Numarul lor ar trebui redus si munca lor distribuita echipei, reducand astfel momentele de inactivitate.

2. Toate cele 12 viori cantau partituri identice. Aceasta pare o duplicare ineficienta a muncii, iar numarul membrilor acestei echipe ar trebui drastic redus.
Daca chiar e necesara un volum sonor mare pentru acele partituri, acesta ar putea fi obtinut printr-un amplificator.

3. Prea mult efort a fost depus in cantatul semitonurilor. Aceasta pare o actiune de prea mult rafinament si ar fi recomandabil ca toate semitonurile sa fie "rotunjite" la cea mai apropiata nota.
Daca acest lucru s-ar realiza, atunci s-ar putea folosi si incepatori in locul oamenilor experimentati.

4. Nu e nici un folos in repetarea de catre corni a partiturilor deja cantate de intrumentele cu coarde.
Daca aceste pasaje redundante ar fi eliminate, durata concertului ar putea fi redusa de la 2 ore la 20 de minute.

Acestea fiind zise, putem concluziona ca daca Schubert ar fi acordat atentie aspectelor mai sus mentionate, probabil ar fi reusit sa isi termine simfonia.

Cu stima ,
John Brownlow,
QA Manager

Dictionar imobiliar

“bloc nou” – bloc din 1981 (bucurestenii numesc “bloc nou” tot ce e dupa 1977)

“fara imbunatatiri” – apartamentul arata ca o pestera, cu huma originala pe pereti (unde se mai vede de mucegai), linoleum in bucatarie, igrasie si tot tacamul

“aproape de metrou” – locuinta este situata intr-un cartier care are la un capat metrou. ca tre sa schimbi un autobuz si 2 tramvaie pana la el, alta poveste.

“fara probleme cu terasa” – ploua in casa cam in fiecare an, dar anul asta am zugravit si inca n-au venit ploile

“se vinde mobilat” – am niste mobila ramasa de la bunica raposata, pe care nu vreau s-o car la gunoi

“vedere mixta”
– apartamentul e pe colt, sau daca e mare are 3 pereti afara, o sa-ti inghete curu’ iarna

“proaspat renovat” – spoit recent cu cele mai ieftine materiale ca sa pot cere cu 10 000 in plus

“finisat lux” – are arcade si spoturi, pereti de diverse culori, faianta rosie in baie

“confort 1, sporit” – am spart debaraua

“intim” – atat de mic incat nu intra mai mult de 2 persoane adulte

“g,f,t,p,um” – mi-e atat de lene si sa scriu, negociaza tu singur si adu-mi banii la sfarsit.

“stradal” – dupa 12 noaptea se aud motoarele enduro si liniutele, de la 5 dimineata tramvaiele.

“Mariott” – Rahova

“imbunatatiri” – faianta in baie si bucatarie, gresie in baie

“adiacent” – strada pe care e imobilul se intersecteaza la un moment dat cu un bulevard mare

“vedere lac” – tantari

“2 boxe” – proprietarul a fost turnator la securitate si pupincurist la locul de munca

“15 minute de centru” – cu elicopterul, in linie dreapta (de fapt o ora jumate cu masina cand nu ploua)

“accept credit” – sunt disperat

“bloc civilizat” – interfon

joi, 18 martie 2010


Intr-un, sat traia un om foarte sarac ce avea multi copii.

El a plecat sa-si castige painea in alt sat din apropiere.

Dupa o saptmana de lucru, a primit drept plata pentru munca lui un sac de grau.

S-a bucurat bietul om, caci sapte guri flamande il asteptau acasa. Cu sacul in spinare, pentru a nu cheltui nimic cu transportul lui, mergea saracul pe arsita dogoritoare, sufland din greu. Obosit, s-a oprit la marginea drumului, la umbra unui copac.

Deodata, a vazut venind prin praful soselei o trasura frumoasa trasa de patru cai. In lumina soarelui, hamurile telegarilor si hainele vizitiului sclipeau de-ti luau ochii. Un domn, imbracat in haine scumpe, sedea in fata trasurii.

Saracul, orbit de atata frumusete si bogatie, privea uimit si nu-i veni sa creada cand trasura se opri in dreptul lui ; iar bogatul, intinzand mana , ii spune :

« -Da-mi si tu ceva ! »

« -Dar eu sunt sarac, domnule, nu am nimic de dat. »

« -Da-mi si tu ceva ! », a vorbit din nou bogatul.

Saracul l-a privit ingandurat.

« -Da-mi si tu ceva ! », a cerut a treia oara, strainul.

Pentru a scapa de el, nevoiasul a dezlegat sacul si luand cu zgarcenie un bob, l-a intins, zicandu-i :

« -Iata tine o farama din painea copiilor mei. »

Bogatul primi bobul si facu semn vizitiului sa mearga inainte. Porni cu povara pe umeri si saracul.

Ajuns acasa, a rasturnat boabele din sac pentru a le trimite la moara. Dar mare a fost mirarea tuturor cand vazura stralucind in gramada rasturnata, un graunte de aur.

Acum se facu lumina in mintea omului si pricepu ca darul lui – bob de grau – ii fusese intors inmiit, prin trimisul lui Dumnezeu.

« -O ! De-as fi fost mai darnic, cat de multe boabe de aur as fi avut acum ! De ce nu am dat un pumn macar ? ».

joi, 11 martie 2010


O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva dintr-un frumos magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie.

Amandurora le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai. Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat : « Putem sa vedem cescuta aceasta ? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos . »

In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca : « Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri iar eu am strigat : « Nu face asta! », « Nu-mi place! », « Lasa-ma in pace! », dar el a zambit doar si a spus cu blandete : « Inca nu! ».

Apoi, ah ! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. « Opreste! », « Ametesc! O sa-mi fie rau! » am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit : « Inca nu. »

M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa…"Ajutor! Scoate-ma de aici!” Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta:” Inca nu”.

Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie m-a scos afara si m-a pus pe raft… am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine! « Ei, asa este mult mai bine » m-am gandit. Dar dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. „O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” El a dat doar din cap si a spus:”Inca nu!”

Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsa ca nu voi scapa.Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma:”Oare ce are de gand sa-mi mai faca?”

O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus : « Uita-te la tine! » Si m-am uitat.Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu !! Este frumoasa. Sunt frumoasa !!!

El a vorbit bland : »Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar, daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar, daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te puna acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar, daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi suptravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine. »

MORALA ESTE ACEASTA : Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta SA Voie.
Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti se va parea ca se invarte necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseasa-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.

vineri, 5 martie 2010

Distributismul ca model de dezvoltare

de John Chrysostom Médaille

Am sosit în România conştient ca sunt un străin iar, ca străin, trebuie să mărturisesc că am avut parte de o extraordinară primire din partea gospodarilor de pe aceste minunate meleaguri. În calitatea mea de străin sunt însă purtătorul unui mesaj paradoxal. Ei bine, am să vă spun fără ocolişuri: Nu-i ascultaţi pe străini!

Acum, după ce v-am transmis mesajul, aş putea socoti că mi-am îndeplinit misiunea şi că nu ne rămâne decât să mergem cu toţii pe la casele noastre. Totuşi, din moment ce mi-aţi făcut onoarea de a veni la acest eveniment, s-ar cuveni să vă spun câteva lucruri. Nu o să repet să nu mă ascultaţi, pentru că e firesc să vrem cu toţii să-i ascultam pe cei care, fie ei străini sau băştinaşi, au ceva să ne transmită. Iar ceea ce am vrut să transmit prin acest „nu-i ascultaţi pe străini“ este faptul că secretul prosperităţii şi al unei bune rânduieli economice nu se află depozitat undeva în vreo universitate americană , nu este cuprins în vreo nou construită ideologie, nu este încuiat în vreun minister de finanţe sau în vreo sală de conferinţe a Uniunii Europene. De fapt, nici măcar nu este un secret, este ceva accesibil tuturor. Oricine gândeşte cu capul lui poate să judece informaţiile furnizate de aşa-numiţii experţi din domeniu. Există, cred eu, tendinţa, deliberată sau nu, de a prezenta subiectele legate de bunăstarea economică într-un mod obscur, ezoteric, plasându-le astfel în afara controlului instituţiilor naţionale şi democratice. Românii pot însă apela la propria lor raţiune şi putere de discernământ, la propria lor experienţă ca să judece asemenea chestiuni.

Tocmai această experienţă a românilor ar trebui să-i facă pe străini să nu se grăbească să dea sfaturi unei naţiuni ca România. Iar aceasta pentru că mai sunt, în această ţară , oameni care au fost martorii ascensiunii şi căderii imperiilor şi ideologiilor, le-au trăit ca evenimente banale şi previzibile. Bătrânii acestei ţări au fost martorii dispariţiei regatului, ai naşterii şi prăbuşirii supraomului nemţesc; au trăit să vadă şi să simtă pe pielea lor sosirea şi plecarea omului sovietic. Iar acum asistă la ascensiunea capitalistului cosmopolit, a globalistului cum i se mai spune, care nu are nici o loialitate faţă de nici o ţară , îl interesează doar propriile sale profituri, pe care le justifică în numele „eficienţei“. Dar, în opinia mea, asistăm la pieirea globalistului actual aşa cum au pierit şi cosmopoliţii din trecut. Când ne adresăm unor oameni precum locuitorii acestei ţări, care au trecut prin asemenea experienţe tragice, trebuie să o facem cu smerenie. Străinii ar face bine să vină în ţara dumneavoastră mai degrabă ca să înveţe decât ca să dea lecţii. Ce-aş putea să le spun românilor, ceva care nu li s-a spus deja? Poate un singur lucru: aţi văzut atâtea şi aţi trecut prin atâtea încât să vă încredeţi în propriile dumneavoastră judecăţi atunci când vă confruntaţi cu un nou grup de aşa-zişi experţi înarmaţi cu o nouă ideologie.

Aş spune câteva cuvinte despre globalistul care îmbracă atât haina capitalistului corporatist, cât şi pe aceea a „mogulului“, cum îi spuneţi dumneavoastră. Eu cred că nici marile corporaţii, nici „mogulii“ nu sunt eficienţi economic, aşa cum pretind, ci sunt eficienţi din punct de vedere politic. Cu alte cuvinte, sunt capabili să concentreze puterea politică în propriile mâini şi, drept urmare, să obţină subvenţii, privilegii şi contracte de la stat; adevărata lor eficienţă constă în abilitatea de a-şi acoperi din banul public pierderile şi de a cheltui distrugând mediul înconjurător. Profiturile marilor corporaţii şi ale mogulilor sunt în mare parte o creaţie a statului şi a subvenţiilor oferite de stat. Un semn al ineficienţei lor, unul dintre multiplele semne, este mecanismul creării locurilor de muncă. Din moment ce sunt internaţionalişti, la fel de internaţionalişti ca şi marxiştii, nu-i de mirare că globaliştii au trimis atâţia fii şi atâtea fiice ale României peste graniţe, să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Să-i întrebăm pe globalişti: de ce aceşti oameni nu pot să-şi câştige pâinea în propria lor ţară , unde să vorbească propria lor limbă, printre rudele, şi prietenii, şi vecinii lor? Ciudată eficienţă, să fii nevoit să munceşti pe meleaguri îndepărtate când sunt atâtea de făcut acasă!

Nu trebuie să ne batem prea mult capul întrebându-ne dacă o să pice sau nu sistemul globalist. Este o întrebare empirică, îşi va afla cât de curând răspunsul, aşa cum şi-au găsit răspuns şi întrebările legate de prăbuşirea altor sisteme. Mai interesant ar fi să aflăm ce au toate aceste sisteme în comun. Principala trăsătură comună este dată de capacitatea lor de a funcţiona în chip de ideologii. Ideologii foarte originale. Numai că adevărata originalitate nu constă în noutate, în inventarea de noi adevăruri, ci în aplicarea vechilor adevăruri la noile situaţii într-un mod creator, respectând persoana umană şi solul în care sunt plantate ideile. Aş spune că aceasta este o sarcină locală şi nu una globală.

În ciuda diferenţelor dintre aceste ideologii iscusit ţesute, există patru trăsături pe care le au în comun. Prima trăsătură este pretenţia lor de a fi ştiinţifice în sensul în care fizica şi matematica sunt ştiinţe. Atât comunismul, cât şi globalismul, neoliberalismul şi neoconservatorismul au lansat idei abstracte rupte de realităţile concrete dar au pretins să răspundă la toate întrebările, indiferent de particularităţile timpului şi ale locului.

A doua lor particularitate este dată de caracterul universalist. Precum comunistul, capitalistul transnaţional fredonează, în clinchet de arginţi, propria să Internaţională, fiind acompaniat de corurile reunite ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului, Uniunii Europene, Băncii Mondiale şi Fondului Monetar Internaţional.

A treia trăsătură unificatoare rezidă în faptul că adepţii lor sunt cu toţii mari capitalişti, da, chiar şi comuniştii, mai ales comuniştii. Cu alte cuvinte, toţi au crezut că progresul uman depinde de acumularea de capital în mâinile câtorva birocraţi sau afacerişti – nu contează dacă sunt mâini din sectorul public sau privat. Contează faptul că oamenii, în totalitatea lor, au fost consideraţi incapabili să posede şi să gestioneze propriii lor bani, propriul lor capital. Ţăranul şi micul întreprinzător au devenit o categorie suspectă şi, în cel mai bun caz, au fost marginalizaţi.

În final, politica a devenit pentru aceşti ideologi o chestiune de implementare a unor reguli care pot fi cunoscute în mod universal de către un grup select de experţi, cu deosebire experţi economici, dar şi ingineri sociali, planificatori sociali şi alţii ca ei. Rolul politicii, conform acestor ideologi, ar fi să selecteze experţii cei mai potriviţi, cărora să li se ofere fondurile publice şi puterea publică pe care le cer tocmai în numele „expertizei” lor. Modul de guvernare inspirat de aceste ideologii s-a rupt din ce în ce mai mult de procesele democratice şi unele domenii, cum ar fi politica monetară, au devenit în totalitate sau aproape în totalitate independente. Mai mult, din moment ce guvernul este considerat doar un grup de „experţi“, s-a afirmat că actul de guvernare este mai bine înfăptuit dacă se exercită de sus în jos, de la cele mai înalte nivele. (Cu alte cuvinte, aşa-zişii experţi ai suprastatului european sau ai Fondului Monetar dau ordine aşa-zişilor experţi de la Bucureşti, care la rândul lor le transmit „experţilor“ locali din judeţe, municipii şi comune.)

Gândindu-ne cum să aplicăm în mod creator vechile adevăruri la noile condiţii, cred că cel mai înţelept lucru ar fi să luăm ideologiile care domină astăzi şi să procedăm exact invers decât ne învaţă ele. Astfel, în loc să afirmăm că în economie acţionează legi în genul celor din fizica şi matematică, noi ar trebui să remoralizăm pieţele. În locul pretenţiilor de a globaliza economia, noi ar trebui, dimpotrivă, să o localizăm. În loc să dăm curs pretenţiilor marelui capital de a concentra bogăţiile şi puterea în mâini cât mai puţine, noi ar trebui să-i recapitalizăm pe nevoiaşi, pe ţărani şi pe micii întreprinzători. Iar în locul politicilor sterile ale tehnocratului şi expertului, şi în locul demagogiei politicianiste ce se pretinde „expertiză“, noi ar trebui să revigorăm, să remoralizăm şi să relocalizăm politica.

Dintre aceste patru puncte, remoralizarea pieţelor li se va părea economiştilor a fi punctul cel mai scandalos. „Suntem oameni de ştiinţă“, vor sări ei ca arşi, „să nu ni se ceară să consultăm preceptele morale, aşa cum nu i se cere nici fizicianului“ . Aceasta este însă o dovadă de neînţelegere a ceea ce înseamnă ştiinţele economice. Sunt ştiinţe, dar nu ştiinţe fizice. Economia este o ştiinţă legată de relaţiile umane, acele relaţii necesare pentru asigurarea prosperităţii familiei şi a societăţii. Din păcate, în economia modernă familia şi persoana umană dispar. Bărbaţii şi femeile în carne şi oase – lucrătorii – nu devin decât factori economici, aşa cum sunt porcii şi carnea de porc. Piaţa forţei de muncă, ne spun economiştii moderni, nu este esenţial diferită de piaţa de desfacere pentru porcii vii sau carnea de porc. Reducând fiinţa umană la condiţia porcului, nu se distruge numai ordinea socială şi se calcă în picioare chipul divin din om, dar se distruge de asemenea şi ordinea economică. Dacă porcul nu poate să cumpere ceea ce economia globală produce, dacă nu poate să asaneze pieţele, cum se spune în termeni economici, dacă porcul nu poate să fie client şi să cumpere mărfuri, atunci nici oamenii, reduşi la condiţia porcului nu pot s-o facă. Doar lucrătorii care primesc o răsplată dreaptă pentru munca prestată au puterea de cumpărare necesară pentru a „aspira“ produsele de pe piaţă. Chesterton, părintele distributismului, pune problema în termenii următori: „Capitalismul se loveşte de propriile sale contradicţii în momentul în care ajunge la desăvârşire întrucât [...] capitalistul va încerca întotdeauna să taie din cererile servitorului dar prin aceasta nu face decât să taie din ceea ce consumatorul poate să cheltuiască. Stăpânul îi cere sclavului să acţioneze într-o manieră contradictorie: când e vorba să-l plătească ar vrea să fie un cerşetor, dar când e vorba de cheltuit banii cu care îl plăteşte ar vrea să fie un prinţ“.

Moralitatea pieţelor este întrupată în conceptul de dreptate nu ca un lucru exterior pieţei, ci ţinând de însăşi esenţa ei. Fără dreptate, pieţele nu pot să ajungă la un echilibru stabil între cerere şi ofertă. Pieţele care nu sunt ghidate de principiul echităţii sunt haotice, afectate de ciclurile de avânt şi prăbuşire; se cheltuieşte prea mult astăzi şi prea puţin mâine. Lipsa principiului dreptăţii are şi un alt efect. Guvernele nu pot tolera astfel de pieţe haotice şi sunt nevoite să intervină, mărind nivelul de impozitare, cheltuielile şi reglementările juridice. Statul devine cumpărătorul salvator. Capitalismul corporatist şi statul merg mână în mână şi se hrănesc unul pe altul. Sau, mai corect spus, se hrănesc pe spinarea nevoiaşilor şi a clasei de mijloc. O mare corporaţie înfiinţează cu uşurinţă un departament care să soluţioneze problemele legate de impozite, legislaţie şi birocraţia statului. Activitatea corporaţiei nu este afectată. Pe micul întreprinzător, în schimb, impozitele, reglementările şi birocraţia îl pot ruina, pentru că îl sustrag de la activitatea productivă directă. Legislaţia protejează astfel „marile afaceri“ în faţa competiţiei reprezentate de micii întreprinzători. Capitalismul marilor corporaţii pretinde a fi unul şi acelaşi lucru cu sistemul pieţei libere, dar istoria ne-a arătat că, dată în grija capitalismului corporatist, piaţa liberă s-a restrâns iar statul s-a mărit. Acest fenomen s-a petrecut din cauza lipsei de moralitate a pieţelor. Mult propovăduita teorie economică potrivit căreia „lăcomia este bună“ s-a dovedit că nu este nici bună şi nici economică.

Gigantismul marilor corporaţii şi supradimensionarea aparatului statal impun în mod necesar o măsură contrară: relocalizarea pieţelor. Pe măsură ce se dezvoltă, marile corporaţii ajung să devină mai puternice decât statele cu care au de-a face. Pieţele naţionale şi chiar cele regionale nu le mai satisfac, nu le mai potolesc foamea de profit şi putere. Corporaţiile transnaţionale preferă instituţiile transnaţionale, instituţii care au posibilitatea de a dicta tuturor guvernelor, cu excepţia câtorva foarte puternice. Doar câteva guverne şi câteva mari corporaţii au un cuvânt de spus în cadrul instituţiilor internaţionale. În general, guvernelor naţionale li se cere să cedeze o parte din puterea lor unor organizaţii îndepărtate. De exemplu, statelor naţionale li se cere să renunţe la moneda lor, ceea ce înseamnă, pur şi simplu, să renunţe la suveranitate, cel puţin în chestiunile monetare şi fiscale. De asemeni, statele naţionale sunt obligate să respecte o legislaţie elaborată în locuri în care ele nu au nici un cuvânt de spus. În aceste organizaţii transnaţionale puterea se află în mâinile celor mai importanţi şi influenţi clienţi.

Există o ironie a sorţii în această situaţie. Aşa cum statul naţional a absorbit funcţiile oraşului şi ale administraţiei regionale, tot aşa guvernele naţionale se află acum în situaţia de a ceda suveranitatea lor unor entităţi supranaţionale. Naţionalismul de ieri a dat naştere internaţionalismului de azi, iar cetăţenii de rând şi administraţiile locale se află sub influenţa unor centre de putere din ce în ce mai îndepărtate. Pur şi simplu, întregul proces ia în derâdere instituţiile democratice şi naţionale.

Dar globalizarea îşi bate joc şi de pieţele locale, acele pieţe în care îşi desfăşoară activitatea micii întreprinzători. Corporaţiile transnaţionale colonizează spaţiile care odinioară reveneau micului întreprinzător şi micului fermier. Băcănia de la colţ de stradă este înlocuită de supermarket, atelierul local de fabrica cu muncitori-sclavi din China, iar gospodăria ţărănească de „agrobusiness“ -ul industrializat şi generos subvenţionat. Pieţele locale sunt stâlpii nu numai ai unor economii puternice, ci şi stâlpii unor societăţi puternice şi sănătoase. Adevăraţii întreprinzători locali (şi nu mă refer aici la „baronii locali“ care trăiesc de pe urma statului şi a fondurilor suprastatale) , adevăraţii întreprinzători locali îşi depăşesc rolul lor pur economic, îndeplinind o importantă misiune civică. Un birocrat care lucrează într-o companie transnaţională nu va putea niciodată să ofere comunităţii locale valorile pe care le poate oferi un gospodar al locului. Pe măsură ce se restrânge spaţiul pe care îl au la dispoziţie întreprinzătorii locali, se restrâng şi oportunităţile pentru instituţiile locale.

Construirea unor pieţe locale necesită capital local. Din păcate, capitalismul tinde să concentreze bogăţia, nu s-o răspândească. În SUA, în 2007, 1% din populaţie deţinea 35% din bogăţia naţională, iar cele 5 procente din vârful piramidei deţineau 60%. În termenii bogăţiei financiare, adică banii lichizi disponibili pentru investiţii, 1% din populaţie deţinea 42%, iar cele 5 procente din vârful piramidei deţineau 70%. Cu alte cuvinte, 95% din cetăţenii Statelor Unite deţin doar 30% din bogăţia lichidă. Trebuie să arătăm că perioada cu un dezechilibru la fel de sever a fost în 1929. Şi nu cred că este o simplă coincidenţă. Crizele grave sunt declanşate de dezechilibre grave. 1929 şi 2007 au în comun un dezechilibru sever în distribuirea bogăţiei şi o recesiune severă. Dezechilibrul este cauza directă a recesiunii. Nu cunosc cifrele din România, dar cred că sunt similare. Iar cauzele similare au efecte similare.
În afara faptului că produce dislocări severe, concentrarea capitalului la vârf, fie sub capitalişti, fie sub comunişti, lasă puţin loc pentru investiţiile locale, pentru răspândirea bogăţiei şi a iniţiativei în cadrul diferitelor comunităţi ale unei naţiuni. Privând de capital micile orăşele şi regiuni, se împiedică nu numai dezvoltarea lor economică, dar şi cea culturală şi socială. Nu este un accident că fiii României trebuie să colinde continentul în căutare de lucru. Nu există destul capital acasă pentru a se asigura locuri de muncă suficiente. Iată de ce recapitalizarea nevoiaşilor, a ţăranului, a micului om de afaceri, a satului, a oraşului este o parte esenţială, este chiar partea esenţială a dezvoltării unei naţiuni.

În final aş vrea să spun că toate aceste lucruri, concentrarea capitalului, internaţionalizarea economiei, divorţul dintre ordinea economică şi cea morală şi politică, totul conduce spre o concentrare a puterii la nivel naţional şi internaţional. Oraşele şi regiunile sunt reduse la rolul unor simple districte administrative ale statului naţional şi ale instituţiilor globale. Dar o administraţie adevărată este dezvoltată nu de sus în jos, ci de la bază spre vârf. Tradiţiile şi instituţiile cu responsabilitate civică, democraţia însăşi s-au dezvoltat mai întâi în plan local, la sat şi la oraş şi abia mai târziu şi-au făcut loc în plan naţional şi internaţional. Tradiţia elitist-stângistă care încearcă să impună ordinea de la vârf acţionează ca şi când ar vrea să construiască o casă începând cu acoperişul. Dacă vrem să revigorăm ordinea politică trebuie să urmăm principiul subsidiarităţii, adică, să transferăm cât mai multă putere şi responsabilitate către administraţiile locale. Scopul eşaloanelor superioare ale puterii este de a servi eşaloanele inferioare, nicidecum de a fi slugărite de acestea din urmă. Puternice instituţii locale, cărora li s-au acordat drepturi constituţionale, susţinute de cetăţeni hotărâţi să apere aceste drepturi sunt garanţia cea mai bună împotriva tiraniei naţionale şi globale.

Luate împreună, aceste patru aspecte, remoralizarea pieţelor, relocalizarea economiei, recapitalizarea nevoiaşilor şi revigorarea ordinii politice fac parte din filozofia politică şi economică a distributismului – acesta este subiectul antologiei pe care domnul Ovidiu Hurduzeu şi cu mine am alcătuit-o sub numele de „Economia libertăţii: Renaşterea României profunde“. Programul pe care l-am prezentat aici în mod succint este expus pe larg în această carte.

Vreau să vă spun care este diferenţa fundamentală dintre distributism şi rivalii săi capitalişti, socialişti şi globalişti. Distributismul nu este deloc o ideologie, nu este un „-ism“ care concurează pe o piaţă a „-ismelor“. Mai degrabă este un nou nume pentru un set de vechi adevăruri. Numele de distributism desemnează pur şi simplu ceea ce oamenii au făcut atunci când au creat societăţi sănătoase şi pline de succes.

Mă veţi întreba: „Cum putem şti dacă această afirmaţie este adevărata?“ Şi într-adevăr aceasta este întrebarea. Distributismul trece testul realităţii întrucât „pe teren“, cum se spune, el funcţionează pe scară largă – şi funcţionează de mult timp. Rivalii distributismului nu trec testul. Nu putem găsi în istorie nici un exemplu funcţional, unul singur!, de capitalism pur. Capitalismul a funcţionat întotdeauna cu ajutorul statului şi al unor entităţi care i-au planificat dezvoltarea. După cum nu putem găsi un exemplu funcţional de comunism pur. Comunismul a fost totdeauna sprijinit de un anume capitalism secret, pentru că altfel ar fi încetat să existe. Globalismul a produs câţiva învingători dar mulţi perdanţi şi, oricum, este în curs de prăbuşire. Istoria, numai istoria este adevăratul test al acestor idei. Putem să stabilim un standard: nici o teorie fără practică şi nici o practică fără exemple concrete, verificabile pe teren.

Distributismul trece însă testul realităţii. Îl trece în cadrul Corporaţiei Cooperatiste Mondragón din Spania, unde peste 100.000 de lucrători-proprietari au construit o reţea de asociaţii cu un venit anual de 24 de miliarde de dolari. Distributiştii au construit aceste întreprinderi înfloritoare pornind acum 50 de ani de la mai nimic, într-o regiune din Ţara Bascilor ruinată de război şi cufundată într-o sărăcie lucie. Şi nu au pornit cu subvenţii, ci folosind propriile resurse naturale şi umane şi, încă şi mai important, apelând la o puternică solidaritate. Distributismul trece testul în regiunea Emilia-Romagna din Italia, unde asociaţiile cooperatiste de tot felul asigură peste 40% din PIB-ul regiunii şi salarii de două ori mai mari decât media italiană. Emilia-Romagna are unul dintre cele mai ridicate niveluri de trai din Europa. Distributismul a trecut testul în Taiwan , unde un program de sorginte distributistă a scos această naţiune dintr-o fundătură feudală şi a catapultat-o în rândurile marilor naţiuni industrializate în răstimpul unei singure generaţii. Distributismul trece testul în miile de companii în care lucrătorii-proprietari au rezistat competiţiei şi uzurii timpului.

Am început prin a vă sfătui să nu aveţi încredere în străini şi să nu-l credeţi pe străinul din faţa dumneavoastră pe care nu-l cunoaşteţi. Dar încă mai sunt bătrâni pe care îi puteţi întreba, sunt documente de arhivă pe care le puteţi consulta. Distributismul a funcţionat în propria dumneavoastră ţară , prin mişcarea cooperatistă. De exemplu, între 1925-1928 s-au înfiinţat în România 11.000 de cooperative care prin „Codul cooperativei“ din iulie 1928 deveneau complet independente de stat. Iată ce spunea Nicolae Iorga cu prilejul unei conferinţe, intitulate „Vechea noastră cooperaţie“, rostită la deschiderea cursurilor „Academiei de Studii Cooperatiste“ în decembrie 1919: „Mulţămesc întâiu d-lui Răducanu că mi-a amintit de anii aceia mai tineri pe care oricine e bucuros să-i vadă amintiţi. E foarte adevărat ceiace a spus dumnealui că în lecţiile de la Văleni era şi grija cooperaţiei; e foarte adevărat ceiace a spus dumnealui că în grija lor intrau, nu numai elementele materiale, care ni-au fost încredinţate cu cifre ce ni-au făcut atâta bucurie de vorbitorul care m'a precedat, dar intra şi un element moral: de frăţie omenească, de frăţie naţională pe care cooperaţiunea îl cuprinde, şi care face ca să pară nepreţuită, nu numai de oameni versaţi în chestiunile academice, dar şi de acei cari ţin la înaintarea poporului acestuia prin cele dinăuntru ale lui şi care socot că numai prin cultivarea forţei acesteia morale a poporului nostru câştigurile sale materiale pot fi asigurate“.

Dacă înaintaşii dumneavoastră au putut să construiască ceva pentru a lăsa moştenire copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor lor, atunci şi România de astăzi are putinţa şi datoria să construiască pentru copiii şi nepoţii ei. Dar, nu se poate construi nimic doar în teorie, iar practica are nevoie de exemple concrete.

Întrebările fundamentale pe care le ridică această carte ni se vor întipări în minte întrucât sistemul economic actual nu mai poate să dureze. În primul rând este un sistem bazat pe transport ieftin, care se va prăbuşi de îndată ce preţul petrolului va creşte substanţial. Acesta este doar unul dintre factorii care-i limitează drastic expansiunea.

Economia care va supravieţui va avea liniile de aprovizionare cele mai scurte, nicidecum cele mai lungi. Este mult mai convenabil să faci comerţ cu Belgradul decât cu Beijingul, cu bulgarii decât cu americanii. Comerţul cu vecinii edifică o regiune puternică şi încurajează pacea, pentru că nimeni nu face război cu un partener care-i aduce câştig. Mai mult decât de orice altceva, prosperitatea are nevoie de pace. Dar cel mai bine pentru Bucureşti este să aibă relaţii comerciale cu Iaşiul, Clujul şi Timişoara . Afacerile locale sunt mult mai profitabile pentru o naţiune decât comerţul cu ţări îndepărtate, pentru că banii rămân în ţară, plătind locuri de muncă şi impozite. Mai mult. dezvoltarea unei afaceri locale încurajează apariţia altor întreprinderi, fiindcă o firmă, ca să funcţioneze, trebuie să cumpere de la alte firme. Există o regulă simplă: cu cât sunt mai multe firme, cu atât ele vor determina apariţia şi dezvoltarea altora noi. Afacerile hrănesc alte afaceri. Iar o viaţă economică bogată alimentează o viaţă socială, culturală şi politică bogată.

Aş vrea să închei cu aceasta meditaţie. Când vedem o societate săracă ne întrebăm dacă sărăcia este naturală. Aşa cum este deşertul Saharei. Dumnezeu nu i-a dat acelui tărâm darurile de care depinde existenţa prosperităţii materiale. Dar când ne uităm la o ţară ca România, cu văi şi câmpii fertile, cu atâtea bogăţii şi frumuseţi naturale, când vezi acest pământ românesc căruia Dumnezeul iubirii i-a acordat întreaga să binecuvântare – îţi spui: Problemele nu sunt create de Dumnezeu, problemele sunt create de om. Dacă omul l-a transformat pe ţăran într-un sclav al bancherului, atunci tot omul trebuie şi poate să rezolve problema. Dacă o naţiune s-a îndatorat până peste cap la străini, tot ea este aceea care trebuie şi poate să-şi găsească propria libertate. România poate să construiască pieţe cu adevărat libere şi nu simulacre capitalist-globaliste. România poate să-şi plămădească oameni liberi şi nu acele fantoşe învăluite într-o lumină mitologică precum „homo oeconomicus“, „omul nou“ sau „consumatorul“ . România poate, prin voia lui Dumnezeu, să-şi plămădească adevăraţi cetăţeni, care să trăiască liniştiţi în familii sănătoase în cadrul unor oraşe şi sate adevărate, bazate pe o adevărată prosperitate, nicidecum pe credit şi speculaţii financiare. România poate să facă toate acestea doar dacă locuitorii ei doresc cu adevărat. Nimeni şi nimic nu blochează calea acestei naţiuni în afara României însăşi.

Dumnezeu să binecuvânteze România!

(Traducere de Ovidiu Hurduzeu)

Jurnalistul maghiar Tvrtko Vujity: “Unul dintre eroii mei este roman”

Ne-am intalnit in fata ambasadei Ungariei la Bucuresti. Tvrtko e faimos la Budapesta, dar in Romania nu-l cunoaste nimeni. Ne-am asezat la o masa sa mancam. Deasupra, pe ecranul unui televizor, curgea un talk-show la care participau Bogdan Chireac si Sorin Rosca Stanescu. Noi am inceput sa discutam despre jurnalism, apoi despre calatoriile lui in locuri imposibile. Abia puteam sa-l privesc in ochi. Desi are o figura adolescentina, ochii jurnalistului maghiar sunt foarte batrani. Si al naibii de tristi. A vazut multe omul asta. Poate prea multe…

„Putem fi noi tristi aici, in estul Europei?”

Ca si in cazul meu, unul dintre parintii lui Tvrtko este croat. Ne amuzam de coincidenta si, in timp ce imi arata buletinul lui croat, observ ca are in portofel mai multe permise de conducere bizare.

Tvrtko Vujity: Am cetatenie maghiara pentru ca m-am nascut in Ungaria. Am si cetatenie croata pentru ca sunt minoritar in tara mea. Vorbesc de altfel croata si iubesc cultura croata. Dar am si cetatenia celei mai mici tari africane, Gambia, cu o populatie de un milion si jumatate. Copiii mei au mers la gradinita in Gambia.

V.M.: Cati copii ai?
Tvrtko Vujity: Am doi copii si jumatate. Imediat iti explic. Impreuna cu sotia mea, care a jucat in echipa nationala de baschet a Ungariei, am doi copii: Benjamin si Barnabas. Iar anul trecut am adoptat-o pe Samira, o fata din Somalia. Ea este jumatate unguroaica, jumatate somaleza. Tatal ei, care era ungur, a fost ucis datorita culorii pielii lui. Am adus-o pe Samira acasa si ea a devenit membra a familiei mele. Asadar am doi copii care sunt sangele meu si o fiica musulmana care nu e din sangele meu dar este copilul meu.

V.M.: Care e povestea Samirei?
Tvrtko Vujity: Samira are 19 ani. E o tanara domnisoara. Povestea ei este si povestea vietii mele. Tatal Samirei s-a nascut nu departe de Pecs, care e orasul meu natal. Dupa revolutia din 1956, tatal Samirei a fugit din Ungaria. Nu stiu cum, dar a ajuns in Somalia, una dintre cele mai periculoase tari din lume. In urma cu trei ani a fost ucis din cauza ca era alb. Era in timpul
Daca esti jurnalist prima propozitie pe care trebuie sa o inveti este „poti face orice cu reportajele tale, doar sa nu minti”
Tvrtko Vujity
razboiului civil cand, intr-o zi, Samira s-a intors de la scoala si si-a gasit tatal si fratii ucisi in casa. A fugit dar a fost prinsa si abuzata. I-au taiat trupul cu cutitul...

Aici, Tvrtko se opreste din povestit. Ochii lui de copil batran sunt plini de lacrimi. Dar inghite in sec si continua...

A devenit a patra sotie a unui barbat de 64 de ani de la care a fugit si a ajuns in tabara de refugiati Dada din Kenya, unde era unul dintre cei 170.000 de refugiati. Pe 16 iunie am mers in Kenya si am adus-o acasa unde a devenit membra a familiei noastre. Exista o vorba frumoasa: „daca poti salva o viata, atunci salvezi o intreaga lume”. Samira e toata lumea mea si iti spun de ce. E o fata zambitoare, frumoasa si fericita acum. Si dupa tot ce ti-am povestit despre ea, dupa ce familia ei a fost ucisa, dupa ce a fost taiata si abuzata, dupa ce a suferit intr-o tabara de refugiati, ea zambeste. Daca ea poate zambi dupa toata aceasta suferinta, putem fi noi tristi aici in estul Europei? Ce fel de probleme avem? Ca alegerile au fost castigate de un partid si nu de celalalt? Ca seful meu e un tampit? Ca autobuzele intarzie? Dar gandeste-te numai putin la viata acestei fete si iti vei da seama ca problemele noastre, in Romania, in Ungaria sau in Bulgaria, nu sunt deloc probleme. Acesta e motto-ul vietii mele.

„Am invatat cum arata cu adevarat Iadul.”

V.M.: Ce alte cetatenii mai ai?
Tvrtko Vujity: Mai am una din Republica Central Africana si mai am si din... Dar ia stai sa-ti spun ceva. Astea sunt doar documente. Daca esti jurnalist prima propozitie pe care trebuie sa o inveti este „poti face orice cu reportajele tale, doar sa nu minti”. Nu-i asa? Sa nu minti niciodata. Asta e lucrul principal. In ultimii 15 ani de cand sunt jurnalist eu am mintit de dimineata pana seara. Si scriu carti despre minciunile mele. Pentru ca sa-mi scriu povestirile trebuie sa mint.

V.M.: Lucrezi sub acoperire intotdeauna. De ce?
Tvrtko Vujity: Cum altfel as putea ajunge in locurile in care am ajuns? Eu am avut multe vise, dar unul singur mi-a schimbat viata. 53 de ani dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, impreuna cu un psiholog, am dat de urma ultimului prizonier de razboi din lume. Un barbat internat fortat intr-un ospiciu din fosta Uniune Sovietica, in Tatarstan. Domnul Toma Andras a ajuns acolo in 1944 ca prizonier de razboi si, la mai mult de 50 de ani dupa, l-am gasit si familia sa a putut sa-l revada. Toate rudele lui erau convinse ca Toma Andras a murit. Si noi l-am gasit. Ei bine, cum ar fi fost sa merg intr-un ospiciu din fosta Uniune Sovietica si sa le spun: „Salut. Sunt Tvrtko, am o camera de filmat mica si vreau sa fac un reportaj despre faptul ca nu l-ati intrebat pe omul asta niciodata in 50 de ani cine esti si de unde vii?”? Tocmai de aceea am fost in Tatarstan sub acoperirea de vanator de ursi pentru ca acolo merg multi italieni sa vaneze ursi. Camera o aveam pentru ca sa-mi filmez trofeele de vanatoare. Asta a fost acolo minciuna mea. Dar dupa ce l-am adus acasa si am vazut valul de afectiune publica declansat mi-am spus „gata, hai sa mergem asa peste tot in lume”. Si cel mai mare vis din viata mea a fost sa ajung in Coreea de Nord, cea mai izolata tara din lume. Iti poti imagina cum ar fi fost sa le spun: „Salut baieti, sunt Tvrtko. Uite, vreau sa scriu despre regimul vostru idiot”? Am fost ca membru al unei organizatii internationale de caritate a baptistilor, iar camera de filmat o aveam pentru a arata donatorilor unde ajung ajutoarele. Adu-ti aminte ca, in vara, Bill Clinton a trebuit sa intervina pentru eliberarea a doi jurnalisti americani care nu facusera altceva decat sa treaca granita in Coreea de Nord cu 15 metri.

V.M.: In ce an ai fost in Coreea de Nord?
Tvrtko Vujity: In 2002.

V.M.: Stiu ca sotia ta era gravida in acel an. Nu a fost egoist din din partea ta sa faci o calatorie atat de periculoasa chiar in acele 9 luni?
De cand am fost in Coreea de Nord nu ma mai pot plange de problemele din viata mea. Daca am un pahar de apa si o farfurie de mancare sunt multumit.
Tvrtko Vujity
Tvrtko Vujity: Asta e o intrebare grea pentru mine. Ea a jucat baschet la nivel international si mie imi era foarte frica ca s-ar putea accidenta. Dar asta e meseria mea. Am studiat pentru ca sa fac jurnalism. Nu am plecat in Coreea de Nord asa, peste noapte. Mi-am organizat calatoria doi ani. Cand am fost la Cernobal am pregatit totul vreme de un an, cand am fost in Rwanda m-am pregatit un an si jumatate. Iar pentru mine Coreea de Nord a fost ceea ce este rolul lui Romeo pentru un actor. Asa ca trebuia sa o fac. Si de atunci sunt mult mai puternic pentru ca acolo am invatat cum arata cu adevarat Iadul. De cand am fost in Coreea de Nord nu ma mai pot plange de problemele din viata mea. Daca am un pahar de apa si o farfurie de mancare sunt multumit.

„In Coreea de Nord am facut pe mine de frica”

V.M.: Nu cred ca am mai avut pana acum in fata un om caruia sa i se potriveasca atat de bine intrebarea „ce e libertatea”?
Tvrtko Vujity: Ha... Dupa ce m-am intors din Coreea de Nord mai intalneam coreeni care ma intrebau: „Ai fost in Coreea? In Seoul?”. Cand le spuneam ca am fost la Pyongyang erau atat de uimiti incat orice alta discutie se bloca. Asa ca nu le mai spun ca am fost in Coreea de Nord. In al doilea rand, eu locuiam pe aceeasi strada din Budapesta unde este ambasada Coreei de Sud. Nu am primit in viata mea atat de multe invitatii la dineuri ca de la ei. Doar ca sa le povestesc putin ce am vazut acolo.

V.M.: Nu mi-ai raspuns la intrebare: ce e libertatea?
Tvrtko Vujity
: Totul. Tot ce avem acum aici: ca bei acum limonada. Ca eu imi cumpar bilet si ma duc maine acasa, apoi merg in Slovenia. Ca pot sa spun orice la microfonul asta si nu ma va ucide nimeni. Dar cred ca in Coreea de Nord nimeni nu stie asta. Ei traiesc intr-o inchisoare si stiu ca au doi zei: Kim Ir-sen si Kim Jong-il si nu stiu nimic despre altceva. Si Vlad, daca ai fi auzit inca din copilarie ca Statele Unite sunt cel mare dusman al tarii tale sunt sigur ca i-ai uri pe americani.

V.M.: Ti-a fost frica in Coreea?
Tvrtko Vujity: Am fost terifiat. A existat un moment in care am facut pe mine de frica. La propriu. Am scris asta in carte. Trebuia sa scriu despre asta. A fost un moment in Coreea de Nord cand am crezut ca s-a terminat. Gata sunt terminat, mi-am spus. Dar aveam si o plasa de siguranta. In Coreea am fost in calitate de voluntar al Asociatiei Umanitare Baptiste care a adus cu ea 5 milioane de dolari donatii. Daca mie mi se intampla ceva atunci coreeni comunisti nu mai primeau acei bani. Acolo banii erau mai puternici chiar decat puterea.

V.M.: De unde vine curajul asta al tau? Esti nebun?
Tvrtko Vujity: Nu sunt. Chiar nu sunt. In Coreea de Nord am ajuns in orasul Sarivon unde sunt foarte multi copii care mor de foame. Dupa filmul meu au primit donatii de cateva milioane de euro din partea oamenilor care au vazut reportajul meu.

V.M.: Esti sigur ca banii au ajuns la copii si nu la elita comunista?
Tvrtko Vujity: Da. Pentru ca ajutoarele ajung acolo sub forma de alimente si medicamente si sunt distribuite personal. Desigur ca unele lucruri mai ajung si la sefi, dar cea mai mare parte nu. Si sa-ti mai spun ceva: ai auzit de povestea detinutului Papillon, cel care a incercat sa evadeze de 13 ori? El s-a dus pe insula leprosilor si eu am vrut sa vad tabara de leprosi din Etiopia. Dar nicaieri nu am vazut ce am vazut in Coreea de Nord.

“Oamenii valorosi nu apar in tabloide. Ei doar muncesc.”

Calatorii in infern
Calatorii in infern
Foto: HotNews.ro

V.M.: In Romania, jurnalismul trece printr-o perioada dificila: sunt concedieri multe, independenta putina. E natural sa te intreb, cu gandul la jurnalistii romani, ce este jurnalismul?
Tvrtko Vujity: In primul rand trebuie sa-ti spun ca eu nu am facut niciodata politica. Eu povestesc despre oameni. Uneori ne facem gresit meseria, nu doar in Romania sau in Ungaria. Le aratam oamenilor eroi falsi. Erou e cel care a participat la Big Brother. Erou e cel care are o poveste amoroasa cu o vedeta. Dar redactorul tau sef trebuie sa te intrebe: de ce povestesti asta? Care este scopul? Niciunul. Ce iti spune personalitatea asta? Nimic. Eu vreau sa arat doua lucruri. Primul: sunt multe locuri in lume unde un pahar de apa e o comoara, unde poti fi ucis din cauza nationalitatii tale. Asa ca eu vreau sa le spun oamenilor din estul Europei ca avem cu totii o viata buna. Dar nu ne dam seama intotdeauna cat de valoroase sunt lucrurile pe care le avem. Al doilea lucru: vreau sa iti cunosti eroii. Cei adevarati. Oamenii despre care ai povesti copiilor tai. Titlul cartii mele este “Calatorii in infern”. Dar e o carte despre oamenii care lucreaza in iad. Da, exista in Etiopia cel mai mare lagar de leprosi din lume, 7000 de oameni, dar exista acolo si un medic, Agnesa, care ii ajuta sa nu moara. Exista Coreea de Nord unde copii mor de foame dar exista si Sandor care incearca sa-i salveze si sa le dea de mancare. Unul dintre noi e erou. Acesti oameni valorosi nu apar in tabloide. Ei doar muncesc. Dar muncesc din greu si ei sunt adevaratii eroi. Ei sunt ingerii care lucreaza in Iad, asa ca povestile mele infernale sunt despre ingerii acestia.

V.M.: Esti independent financiar?
Tvrtko Vujity: Cartile mele ma elibereaza. Datorita lor sunt liber. Sunt independent financiar. Nu trebuie sa merg la nicio conferinta de presa a vreunui politician care sa-mi spuna…hmm…povestile lui. Asta e jurnalismul meu. Jurnalismul politic este altceva.

V.M.: Cum iti finantezi calatoriile?
Tvrtko Vujity: Prima data am investit banii mei proprii. Apoi, din cartile vandute am putut sa-mi si finantez calatoriile. Dar nu sunt atat de scumpe pentru ca eu sunt si reporterul si cameramanul si soferul. Eu le fac pe toate. Nimeni nu mi-a spus “noi iti adoptam reportajele si iti dam bani sa le faci”.

V.M.: De ce crezi ca oamenii sunt atat de atrasi de povestile tale?
Tvrtko Vujity: Pentru ca se uita la prea multe lucruri de rahat. Sa-ti spun ceva: cu 9 ani in urma, dupa ce am scris prima carte am fost cu ea la trei edituri. Fiecare mi-a spus ca nu vor publica reportajele mele pentru ca au fost deja la televizor si nu le va citi nimeni. Eu le-am spus ca e ceva diferit: filmul e obiectiv, cartea e subiectiva. Eu am scris despre cum am plans eu, despre cum am facut pe mine de frica. E ceva diferit. Dar ei au tinut-o pe-a lor: nu si nu. Ok. Mi-am controlat buzunarele. Nu era prea mult acolo. Bun, atunci voi tipari 6000 de exemplare pentru ca doar de atata am. Cinci zile mai tarziu seful unei edituri m-a sunat sa-mi spuna ca au nevoie urgent de 18.000 de exemplare. Ei bine, cartile mele au fost tiparite in peste o suta de mii de exemplare. Si ce responsabilitate am eu in fata atator cititori. Emisiunile de televiziune trec, dar cartile raman.

Eroul roman al unui jurnalist maghiar

V.M.: Cand esti in Ungaria te recunoaste lumea pe strada?
Tvrtko Vujity (zambeste si raspunde soptit): Da.

V.M.: Deci esti faimos?
Tvrtko Vujity: Ce-i aia faimos? Pe mine televiziunea m-a facut popular dar oamenii nu doar ma recunosc ci ma si cunosc. Datorita cartilor.

V.M.: Cum te simti aici in Bucuresti unde nimeni nu te cunoaste?
Tvrtko Vujity: Bine. Pentru ca asta este o lupta buna. Nu pentru afacere sau pentru piata de carte. Eu nu am venit aici pentru afacere. In cartea asta e sufletul meu. Si am vrut sa o public in Romania pentru ca unul dintre eroii mei este roman. Si lui i-am dat primul exemplar din cartea mea tiparita in limba romana. Acest erou e Petre Cozma, tatal handbalistului Marian Cozma care a fost ucis in 8 februarie 2009. De atunci Ungaria nu mai e aceiasi. E o poveste atat de trista… In acele zile strigatele impotriva tiganilor au fost mai puternice ca niciodata. Multi oameni au simtit atunci ca nu doar un singur om e vinovat, ci o intreaga minoritate. Au fost atunci demonstratii violente. Toti ii cautau pe criminali. Toti vroiau sa-i prinda. Sunt sau nu tigani? Si acel om care avea dreptul sa fie cea mai furioasa fiinta de pe pamant, tatal lui Marian Cozma, a venit la noi si ne-a invatat ce inseamna pacea. Daca in acele zile el ar fi spus ceva rau, si ar fi fost de inteles sa o faca, s-ar fi putut naste mari probleme. Dar el ne-a spus: “Nu dati foc intregii paduri. Haideti sa dam acestei paduri copaci noi. Iar cand nepotul meu va creste il voi aduce aici, la Veszprem, la un meci al fostei echipe a lui Marian”. Petre Cozma a venit de mai multe ori in Ungaria la meciurile fostei echipe a fiului sau. La un meci din Liga Campionilor, acest munte de om tinea pe genunchi un baietel de 7 ani, iar mana lui uriasa ii mangaia parul. Cand i-am vazut am stiut ca baietelul se simtea in siguranta. Era fiul meu. De ziua nationala a tarii mele, Petre Cozma a fost decorat cu cea mai inalta decoratie a Ungariei. Acest om urias cu o inima atat de mare a fost decorat nu pentru ca fiul sau a fost ucis, ci pentru ca a facut pentru prietenia dintre unguri si romani mai mult decat multi politicieni in multi ani. Cartea mea este dedicata fiilor mei si lui Petre Cozma. Pentru ca el este eroul meu. Toata lumea stie in Ungaria ce a facut Petre Cozma pentru noi si eu vreau acum ca acest lucru sa se afle si in Romania.

Tvrtko Vujity s-a nascut in 1972 in orasul Pecs din sud-vestul Ungariei. A studiat jurnalism in Statele Unite la sectia Comunicare a Universitatii din Miami. Realizeaza o emisiune de mare audienta la Televiziunea Maghiara. Reportajele sale sunt adesea preluate de catre posturi internationale de televiziune.

Tvrtko a reprezentat orasul Pecs in cursa pentru desemnarea drept capitala culturala europeana in 2010. Dupa castigarea acestei titulaturi, jurnalistul a devenit unul dintre ambasadorii orasului sau natal.

In Ungaria i-au fost publicate noua carti care s-au vandut in peste 800.000 de exemplare. In Romania, cartea lui de reportaje a fost publicata sub titlul “Calatorii in Infern”(ed.Curtea Veche, 2009). Din beneficiul provenind din vanzarea cartilor a infiintat, impreuna cu sotia sa, Premiul Eroului Cotidian, care se acorda in luna decembrie a fiecarui an insotit de o consistenta suma de bani.


Cum putem afla daca fructele / legumele de pe rafturile marilor magazine sunt sau nu modificate genetic

Nu este deloc greu sa inveti sa le recunosti insa problema e ca si in cazul E-urilor: sunt trecute niste cifre pe ambalaj iar daca nu esti bine informat in ceea ce priveste continutul lor, risti sa cumperi alimente imbibate de chimicale.

Asadar, intregul secretul consta in citirea etichetei, adica acel autocolant lipit direct pe coaja legumei/fructului sau, dupa caz, pe punga in care sunt ambalate acestea (de ex. la portocale).
** Orice eticheta are intre 4-5 cifre: daca produsul are
4 cifre (de ex. 4021) inseamna ca a fost crescut intr-un mediu normal, insa nu BIO.
Produsul insa
NU a fost modificat genetic.
** Daca produsul are
5 cifre iar prima cifra incepe cu 9 (de ex. 96584) inseamna ca este BIO.
** Daca produsul este format din
5 cifre iar prima cifra este 8 (de ex. 86584) inseamna ca acesta a fost modificat genetic.